Dragostea, biruitoarea fricii.

             O expresie des folosita pentru a defini bunul caracter al cuiva este cea de “om cu frica de Dumnezeu”. Eu as înlocui aceasta sintagma cu o alta, mult mai fireasca: “om cu dragoste de Dumnezeu”. De ce sa alegem mereu frica în raportul nostru spiritual cu Dumnezeu? Poti cladi oare ceva trainic atâta timp cât ai frica în oase? Într-o religie crestina care pune pe primul loc dragostea si iubirea de aproape, nu ar trebui ca teama sa fie o virtute.

             Un fariseu l-a întrebat pe Iisus: “Învatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege?” Iisus i-a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta”. O spune si Apostolul Pavel: “Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 3). De asemenea, Sfântul Antonie cel Mare face o afirmatie carora multora dintre propovaduitorii fricii le-ar putea parea îndrazneata: “Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica”. Da, dragostea te scoate din robie, dragostea te scoate din mlastina dezamagirii, a pierderii încrederii de sine, a sentimentului ca ai un rost pe acest pamânt.

             Din pacate, multi vad credinta în Dumnezeu ca pe o sclavie, ca pe un raport dintre un rob umil, temator si un stapân lesne mânuitor de bici. Or, nu, nu sentimentul fricii, al permanentei umilinte, al asteptarii pedepsei trebuie sa fie cel care sa ne guverneze viata si relatia noastra cu Dumnezeu! Caci nimic bun nu a nascut frica, niciodata. Roadele ei sunt doar suferinta, revolta, lacrimile, ura. Iarba nu poate creste în întunericul unei perpetue penitente, ci la lumina si caldura unui soare iubitor.

             Acolo unde este teama, apar si nesiguranta, neîncrederea, vinovatia, adica exact slabiciunile de care se foloseste diavolul pentru a eroda taria credintei în Dumnezeu. Pe când iubirea croieste în jurul nostru platosa de netrecut a sperantei si bucuriei, a linistii si încrederii. “Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin însasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta în a pretui pe El mai mult decât lumea si sufletul mai mult decât trupul”, spunea Sfântul Maxim Marturisitorul.

             Cum noi ne hranim cu dragostea celor din jur, asa si Dumnezeu asteapta de la noi privirea limpede, sufletul curat, linistea sufletului. Iar toate acestea nu pot fi desavârsite decât printr-o nemarginita dragoste de El. Caci din dragoste am fost facuti, din dragoste am fost mântuiti prin sacrificiul lui Iisus si tot din dragoste vom renaste mereu, ca fii buni si iubiti ai lui Dumnezeu.