miercuri, 20 martie 2013

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite



              "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" este o slujba specifica Postului Mare. Urmand canoanelor, aceasta slujba se poate savarsi in fiecare zi a postului, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se savarseste nici o Sfanta Liturghie, si a zilelor de sambata si duminca, precum si a zilei de 25 martie (Buna Vestire), cand este randuita savarsirea unei a...lte Sfinte Liturghii, a Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare.

Cum a aparut "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" ?

              Aceasta slujba ne pune inainte o randuiala liturgica foarte veche. Originile ei se pierd in secolele primare, cand, din pricina persecutiilor, crestinii obisnuiau sa pastreze Sfintele Taine si in afara Liturghiei, pentru impartasirea celor care nu puteau ajunge la savarsirea ei si a celor care doreau sa se impartaseasca mai des. Painea, prefacuta deja in Trupul Mantuitorului, la o Liturghie anterioara, era pastrata cu mare grija pana cand, inmuiata in vin binecuvantat, era data credinciosilor, spre impartasire.

              Mai tarziu, mai ales in manastiri, pustnicii primeau binecuvantarea de a se impartasi singuri.  Deoarece multi dintre cei care se retrageau in pustie nu erau preoti, ci simpli monahi, s-a randuit ca acestia, la plecarea din manastire, sa primeasca Sfintele Taine pentru o perioada mai indelungata. Ei primeau Trupul Mantuitorului, udat cu Sangele Sau. In momentul impartasirii, pustnicii inmuiau Trupul uscat in vin curat si urmau o anumita randuiala, dupa ora pranzului. Aceasta randuiala speciala a dus la aparitia slujbei Obednitei.

             Mantuitorul a spus: "Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca, cat timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti in acele zile" (Luca 5, 34-35). Pornind de la aceste cuvinte, dupa incetarea persecutiilor, in cadrul secolelor IV-V, teologii Bisericii de Rasarit au nuantat solemnitatea Sfintei Liturghii, caracterizata de bucurie si biruinta asupra mortii, Mirele fiind prezent in mijlocul Bisericii Sale, si asprimea postului, caracterizat de pocainta si plangere, ca perioada in care Mirele este asteptat sa vina. Astfel, postul si Liturghia au inceput sa fie vazute ca doua stari diferite, prima implicand pocainta si intristarea, iar cea de-a doua, bucuria, stari (cumva) incompatibile.

              In cadrul sinoadelor, Sfintii Parinti au randuit ca Sfanta Liturghie sa nu mai fie savarsita in zilele de rand din Postul Mare, acesta din urma fiind un post aspru. Sinodul local din Laodiceea (343), in canonul 49, opreste savarsirea Sfintei Liturghii in zilele de rand din Postul Mare, randuind-o doar in zilele de sambata si duminica, precum citim: "Nu se cuvine a se jertfi paine in Patruzecime, decat numai sambata si duminica." Acelasi sinod, in canonul 51, opreste si pomenirea sfintilor in zilele de rand, precum citim: "Nu se cuvine a savarsi in Patruzecime praznicele nasterii mucenicilor, ci pomenirea sfintilor mucenici sa se faca in sambete si duminici." Astfel, zilele de rand din Postul Mare au devenit "aliturgice", adica zile in care nu se savarseste Sfanta Liturghie.

             Deoarece, insa, multi credinciosi doreau sa se impartaseasca si in timpul saptamanii, iar nu doar in zilele de sambata si duminica, Parintii Bisericii au randuit ca o parte din Darurile sfintite la ultima Liturghie sa fie pastrate pentru impartasirea din timpul saptamanii. Precum vom vedea mai departe, in Postul Mare, credinciosii obisnuiau sa ajuneze in fiecare zi, pana la slujba Vecerniei. Astfel, pentru a nu intrerupe ajunarea, credinciosii se impartaseau seara, dupa slujba Vecerniei. In timp, slujba Vecerniei s-a unit cu randuiala speciala a impartasirii credinciosilor.

             In secolul al VI-lea exista deja un ritual de impartasire, practicat seara, bine dezvoltat. In slujba Vecerniei au fost inserate cateva elemente caracteristice Sfintei Liturghii. Noua randuiala a ajuns cunoscuta sub denumirea de "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite". Astfel, chiar daca nu se aduce Jertfa cea fara de sange si nu se sfintesc Darurile de paine si vin, aceasta randuiala este numita "Liturghie" deoarece, in cadrul ei, are loc impartasirea cu Sfintele Taine.

Cine este autorul acestei Liturghii ?

             Cea mai veche insemnare a acestei randuieli este cea din "Codex Barberini", unde nu apare mentionat nici un autor. In secolul al XV-lea, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca aceasta "a fost scrisa de urmasii apostolilor". De-a lungul vremii, insa, aceasta Liturghie a fost pusa pe seama mai multor Sfinti Parinti, dupa cum urmeaza: Sfantul Iacov sau Sfantul Petru, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Epifanie de Salamina, Sfantul Gherman al Constantinopolui, Sfantul Grigorie Teologul. Intr-o perioada, Sfantul Grigorie Teologul a fost confundat, in scrieri, cu Sfantul Grigorie Dialogul. In cele din urma, datorita celor din Sfantul Munte Athos, incepand cu secolul al XVI-lea, drept autor al acestei Liturghii a fost socotit Sfantul Grigorie Dialogul.

             Sfantul Grigorie Dialogul nu poate fi autorul acestei slujbe deoarece, daca o scria el, ea ar fi fost amintita si in manuscrisele latine, pastrate in Roma, si, mai mult, in calitate de ierarh al Romei, sfantul ar fi randuit-o in Biserica din Roma, lucru care nu s-a petrecut niciodata.

             Se cunoaste faptul ca "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" a fost sistematizata si asezata in scris de catre Sfantul Grigorie cel Mare, numit si "Dialogul", episcopul Romei (540-604), in perioada petrecuta de acesta in Constantinopol. El nu este autorul acestei randuieli deosebite, precum se crede, ci doar cel care a consemnat ceea ce se practica deja in cetatea imperiala. Socotim ca Biserica, in plenitudinea ei, este autorul de drept al acestei slujbe.

Cand este savarsita "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" ?

             Sinodul Trulan, convocat de imparatul Iustinian al II-lea, la Constantinopol, in anul 692, in canonul 52, hotaraste: "In toate zilele postului sfintei patruzecimi (Paresimi), afara de sambata si duminica si de sfanta zi a Buneivestiri, sa se faca Sfanta Liturghie a celor mai inainte sfintite." Aceasta forma de Liturghie nu se savarseste in zilele de sambata si duminica, in zilele aliturgice, de Buna Vestire si in Joia si Sambata Mare.

             Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Afara de zilele cele oranduite nu trebuie a se sluji Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, caci acest fel de invatatura nu s-a dat. Deci, cel ce face altfel, afara de cele oranduite, se canoniseste, caci Pavel zice: Paziti asezamintele pe care le-am dat voua, ori prin cuvinte, ori prin epistole." Cu toate acestea, parintele Alexander Schmemann socoteste ca este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci ea sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica.

             "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" se savarseste seara, la ceasul potrivit pentru cu slujba Vecerniei. Pe alocuri, insa, in mod nepotrivit, aceasta randuiala se savarseste dimineata, incalcand astfel atat ajunarea de peste zi a credinciosilor, cat si sensul slujbei Vecerniei, care, potrivit cantarilor ei, este o slujba de seara. In timpul saptamanii, deci, impartasirea credinciosilor care ajuneaza si se spovedesc are loc in cadrul acestei slujbe.

Aspecte liturgice in "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite"

             Desi este unita cu Vecernia, aceasta forma de Liturghie, deci si impartasirea credinciosilor, care are loc in cadrul ei, este socotita ca facand parte din ziua liturgica anterioara, iar nu din cea urmatoare, care, in mod firesc, incepe cu slujba Ceasului al noualea si slujba Vecerniei.

             In cadrul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare, pe langa Agnetul necesar acelei Liturghii, preotul mai pregateste alte cateva Agnete, necesare savarsirii Liturghiei Darurilor mai inainte Sfintite in timpul saptamanii. In cadrul Liturghiilor amintite, dupa ce savarseste toata randuiala, cand preotul spune "Sfintele, sfintilor!", toate Agnetele se inalta. Apoi, pe cele destinate Liturghiilor mai inainte Sfintite se picura, cu lingurita, Sfantul Sange.

             Painea, adica Trupul Mantuitorului, a fost deja sfintita si imbibata cu Sange, in cadrul Liturghiei din duminica anterioara. Astfel, la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, in Sfantul Potir se toarna vin si apa, nezicandu-se nici o rugaciune. Painea, adica Agnetul, fiind deja slujita, a fost inaltata si unita cu Dumnezeiescul Sange. Pentru aceasta, cele ce se afla in Sfantul Potir nu se sfintesc prin chemarea Duhului Sfant, ci prin impartasirea cu Painea cea unita deja cu Sangele Sau. Agnetul, insa, trebuie sa fie intreg, iar nu doar o parte, spre a se frange, caci numai acest lucru a ramas nefacut la Liturghia anterioara.

             In acest sens, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Preasfintele Daruri cele mai inainte sfintite nu iau nimic prin rugaciunile cele ce se zic la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, caci sunt desavarsite. Aceasta se arata si de rugaciunile care se citesc la Liturghie si care sunt de milostivire pentru noi."

Sa ne folosim de aceasta "impartasire de seara" !

             In mod desavarsit, postul este cu adevarat o scoala a pocaintei, in care fiecare crestin trebuie sa mearga, an de an, pentru a-si adanci credinta si a-si schimba viata. Postul cel Mare este o calatorie duhovniceasca, iar destinatia sa este Pastele. Acest pelerinaj, catre izvoarele credintei ortodoxe, trebuie savarsit "din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul" (Luca 10, 27).

             Timpul randuit pregatirii pentru Invierea Domnului cuprinde, dupa ravna si puterea fiecaruia, zile de post aspru, adica ajunari. Parasind complet mancarea si apa, la finalul unei zile de ajunare, cu smerenie si pocainta (spovedirea), crestinul asteapta sa primeasca Hrana cea vesnica si Apa cea vie, care sunt Trupul si Sangele Mantuitorului. Aceasta este impartasirea de seara, care are loc in cadrul "Liturghiei Darurilor mai inainte Sfintite".

             Impartasirea de seara, dupa o zi de ajunare, descopera adevaratul sens al postului si al vietii crestine, ca pregatire-asteptare a Imparatiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti din timpul zilei sunt incununate cu mult-dorita unire cu Hristos, in Taina Impartasaniei. Astfel, toate lucrurile si faptele de peste zi sunt savarsite mai usor cu atentia pe care o merita, iar timpul acesteia este trait ca o asteptare a lui Hristos.

             Despre aceste zile de ajunare, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Cu acest post pazim si aratam si altora credinta noastra si inca ne deprindem cu bun obicei, prin oarecare putina osteneala. Dintr-aceasta si printr-aceste mici nevointe, nepricepand noi, ni se da mantuire, cu mila lui Dumnezeu."
 


 


Să nu ne temem să postim!


              Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat.... 17, 21).

              Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului? Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

              Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
 Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

              Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii. Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

              Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

              „Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

              Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

              Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)